15 februarie...

M-am trezit calmă şi plină de dispoziţie, apoi nu dormisem rău..Dar pfff..asta doar pentru 1 minuit căci imediat mi-am amintit pierderea de ieri seară..

Nu am ieşit din casă toată ziua am parazitat in faţa monitorului, culmea e că treabă nu am făcut deloc..
Parcă m-au înjunghiat cu un cuţit şi nul pot scoate pînă nu iese el singur...
Spre seară am ieşit cu bicicleta în afara oraşului... ochii mei îl căutau peste tot.. Nu cred că eram gata să îl întîlnesc, dar jur, îl căutam ca o disperată...

Şi..Nu l-am găsit nicăieri.. şi am plîns mult.. am plîns atîta de nu mai vedeam cu ochii unde mă duc...
De ce, chiar aşa trebuia să se închidă rapid cartea noastră?
De ce, cînd te deschizi unui om, te foloseşte? De ce nimeni nu mă apreciază aşa cum sunt?

De-ai şti cît mi-e greu să mă resemnez..crezi chiar că deja m-am resemnat?
te vreau mai mult decît orice.. Nu vei avea mod niciodată să cieşti ceea ce scriu..dar tare te iubesc..

Am impresia că aici, la acest punct, viaţa mea ia sfîrşit...
Că nu o să mă pot mişca fără tine, că o să devin paralizată...şi nu o să văd sens în nimic altceva... şi ceea ce mă doare mai tare... e că tu nu simţi la fel..nu te doare la fel..nu te gîndeşti atît de mult..nu suferi deloc...
Ştii doar una să faci- să fii agresiv ca oamenii nu se comportă în maniera pe care ţi-o doreşti tu...
Ce pot face? Absolut nimic, trebuie să mă distrug aşa şi să mă primblu ca o pesoană dizabilă prin viaţă, pînă îmi voi reveni...
Pînă voi prinde aripi, pînă mă voi calma...
Tare mii trist... Te-am tot căutat pe străzile pustii..dar gîndul îţi era la altceva...