Acei ochi...

Iam vazut pe neprins de veste cineva îmi striga numele din spate...Era el cu ochii săi frumoşi dar falşi... L-am privit cu dispreţ pentru că asta ar fi prea easy la cît merită,dar nui pe asta umani nu suntem şi aşa ne călcăm pe gît involuntar...
M-a salutat, iam răspuns..apoi am plecat... m-am ascuns după un perete şi am plîns cît a încăput în mine, exact vre-o oră întreagă...
Cred că profa mă aştepta la examen, dar stai dragă că sufletului nui comanzi aşa cu una cu două....
Cit am vrut să mă întorc înapoi, să mai văd ochii cei frumoşi, să îi iau acasa... să urlu în faţa lor că sunt distrusă, şi că mi-a fost dor de ei, că zilele nu trec fără o clipă de a nu ma gîăndi la el...

Ah...dar ochii erau reci, şi nu s-au supărat tare cînd am plecat..Ochii erau goi, indiferenţi... Şi atunci cît pot să mă simt pe plan secundar? Ştii tu? Nici eu nu şttiu... Chiar am ajuns la limită, chiar nu mai am puteri să mă simt EU+EU....

Ştiu că ochii nu pot citi rîndurile mele, dar tare mi-aş dori... Să ştii că ai rupt mult din sufletul meu cînd m-ai lăsat să plec, cînd nici măcar nu ai traversat strada să mă opreşti...Ştiu eu ochilor..Voi sunteţi pe altă undă...una prea departe, una prea diversă...dar ochilor tare îmi mai lipsiţi...

Totul e un abis acum fără voi... Şi ştiu ochilor, buzele mele nu se vor atinge mai mult NICIODATĂ de voi...
Şi aici închei...