Despre cea care mă ucide..

Despre fericire am scris..Scriu şi despre tristeţe despre crize sufleteşti şi momente în care obosesc de prezenţa mea..

Am o boală..rară..spirituală, care mă zguduie din temelii şi îmi cufundă mintea într-o deznădejde şi trupul într-o pasivitate paralizată..

Uneori realizez că îmi place starea aia pe moment. Nu sunt pe loc, sunt absentă, gîndesc eu cu mine şi ale mele..

Şi apoi închid conştiinţa şi mă apuc de mers singură de nebună pe drumuri pînă mi se trezeşte luciditatea şi realizez că am facut 3-4 km de la casa mea..şi apoi mă cufundă liniştea..

Într-un sfîrşit mă regăsesc.. Cu noi forţe şi cu mesajul din cîntecul faimos al grupului "Pasărea Colibri" - " Ţine minte, sfîrşitul nui aici"...

Cert este un lucru. Azi am fost tristă.. dezămagită.. şi tot ce întruchipează starea asta.. şi mă intrebam..

Unde mă Doare? Care e locul care doare atît de mult cînd suferi.. cînd te plîngi de situaţiile care se întîmplă..?

Te întrebi dacă am gasit răspuns..??? Îmi pare rau.. Dar încă nu...

Tristeţea nu îmi trece rapid.. e cel mai dureros capitol la adresa umanităţii.. Este inamicul meu dar paralel şi creşterea mea pozitivă şi puternică a personalităţii..

Ea îmi arunca pe fereastră clipele de eşec.. pierderi.. lucruri care nu mi-au reuşit aşa cum aş fi vrut.. speranţe care nu s-au realizat.. întimplări care nu s-au sfîrşit aşa cum mi-aş fi imaginat.. şi ultimele picături de rugăciune sufletească care nu s-au îndeplinit şi au rămas neauzite...